Minuni în culori de roz – Barbie – Despre fotografiile lui Hajdú Tamás

Blogul artistului fotograf din Baia Mare poate fi accesat de toţi cei care sunt curioşi de absurditatea miracolelor lumii în care trăim, deoarece fotograful – în viața de zi cu zi este doctor veterinar – îşi împătăşeşte în mod regulat pozele cu cei care îl urmează pe blog. Expoziţia cu titlul „Crosstalk” din cadrul festivalului pulzArt, a fost deschisă vineri după-amiază, în Galeria Köntés, de către profesoara Universităţii Sapientia din Miercurea-Ciuc, Dr. Bodó Julianna. Profesoara a făcut cunoştinţă cu Hajdú tot prin spaţiul virtual şi şi-a dat seama că aceste fotografii sunt materialele perfecte pentru lumea antropologului cultural. După cum spune Bodó Julianna: „Fotografiile relevă lumea în care trăim, şi totuşi fotograful ne-o prezintă într-o formă atât de insignificantă, încât nici nu am observa-o fără ochii lui.”

Blocul are faţă, cuşca de câini se mişcă greoi, raţa înoată în marea de blocuri, o Dacie verde înfloreşte între tufişul pletos, iar iepurele stă într-un pat de sticle. Nu, acestea nu sunt desene de copii, ci lumea prin ochii lui Hajdú Tamás, mai exact cartierele de blocuri din Baia Mare. Dacă ne uităm mai atent la aceste mesaje, compuse atent, la aceste fotografii care conţin poveşti spuse în linişte, putem găsi totuşi ceva în comun între realitatea unui copil mic şi între această lume ciudată, pe care o putem vedea prin lentila lui Hajdú Tamás. Ambele dezvăluie fără milă adevărul, dar totuşi colorează acele elemente fermecătoare, distorsionate, în aşa fel, încât ne izbucneşte râsul. Ne apucă râsul în privinţa propriei noastre probabilităţi de a greşi, şi ni se şi strânge inima să vedem efortul, că în ciuda acestora, noi iubim această lume prăpădită, care ni se prezintă în faţa ochilor, ni se pare familiară şi nu ne-am îndepărta niciodată de ea.

Mai degrabă, după cum ne trasmite Hajdú Tamás, în curtea comună a blocului sculptăm suporturi de flori artificiale în forme de lebădă cu gât graţios şi cioc roşu-sânge, create din roţi de tractoare, vopsite în alb, ne lustruim Dacia dărăpănată, dar aproape de sufletul nostru, le purtăm de grijă vacilor care pasc în jungla de betoane, tăiem bunătăţile pe asfalt şi ne aprovizionăm cu grijă întreaga familie pentru iarnă. „Uneori artileria invadează şi se retrage. Vedem deodată scăderea şi ridicarea”, spune Bodó Julianna şi atrage atenţia asupra faptului că aici scopul nu este estetizarea sărăciei, ci dorința de a înţelege şi a simţi compasiune. În această „temporaritate infinită”, dezintegrarea este întotdeauna reţinută de efortul uman, pentru a acoperi urmele tranziţiei: se tencuieşte, se spală, se pun hainele la uscat, se vopseşte. Momentele de zi cu zi devin evidente prin propria lor desfăşurare, momente pe care Hajdú le transformă în viziuni şi le oferă înţelesuri.

Aceste fotografii instantanee le sugerează spectatorilor să-şi pună nişte întrebări despre propria lor persoană, despre viaţa lor din spatele pereţilor ridicate. În acelaşi timp, ridică vălul şi ne oferă posibilitatea să aruncăm o privire în spatele lucrurilor şi să vedem cum în timpul punerii aşternuturilor frumoase la uscat în Baia Mare, „miracolul îşi bate aripile de culoare roz-Barbie”

Bartha Zonga