„Moartea lui Ivan Ilici“, arta de a da viață textului lecturat
Unul dintre cele mai urmărite evenimente organizate în cadrul celei de-a treia ediții a Festivalului de Artă Contemporană pulzArt, a fost ineditul spectacol propus de Teatrul Naţional Sârb „Moartea lui Ivan Ilici“ după Lev Tolstoi, regizat de Tomi Janežič.
Într-o epocă în care scenele teatrelor se umplu de efecte speciale și decoruri sofisticate menite să captiveze atenția spectatorilor, regizorul sârb Tomi Janežič are îndrăzneala de a face din textul autorului un personaj central pe care, cu o măiestrie aparte, îl pune la dispoziția publicului într-un teatru-lectură extrem de interesant.
Încadrați de un decor simplist, compus dintr-un panou negru pe care, cu mișcări lente, un actor îl pictează în alb pe întreg parcursul desfășurării spectacolului și din câteva scaune vechi de lemn, actorii citesc rând pe rând povestea vieții defunctului Ivan Ilici, care, așezat pe un scaun, asistă în tăcere la propria poveste.
Deși ideea de lecturare a unui text atât de lung, pe durata a 240 de minute, poate părea plictisitoare, spectacolul este animat și interactiv. La început, publicul este luat prin surprindere de rugămintea actorilor de a deschide pliantele cu textul tipărit și a citi cu voce tare pentru vecinul de alături, un întreg capitol din nuvelă. Este nu doar un exercițiu de dicție și ascultare, ci și un prilej de socializare reală, departe de lumea virtuală a lumii contemporane. După minute în șir de zumzăială, actorii continuă demersul lecturării, trecând pe nesimțite de la moarte la viață, odată lectura care curge lin. Pe măsură ce un actor citește, pe lângă el, cu mișcări lente abia sesizabile, ceilalți se retrag în culise și înlătură hainele de doliu cu care erau îmbrăcați la apariția pe scenă, pregătindu-se astfel pentru viață. Căci, la urma urmelor, nuvela lui Lev Tolstoi nu este despre moartea, ci mai degrabă despre viața lui Ivan Ilici pe care, deși nu o vedem interpretată în modul tradițional în care se face punerea în scenă la teatru, o trăim la fel de intens prin vocile actorilor, prin puterea cuvintelor rostite și prin detaliile de epocă sugerate de regizor prin haine, gesturi și lumină difuză.
Când în cele din urmă firul vieții lui Ivan Ilici este depănat cuvânt după cuvânt, spectatorul, a cărui imaginație nu a fost îngrădită de o punere în scenă cu accent pe imagini vizuale și joc actoricesc, are în minte propria imagine despre cel ce a fost Ivan Ilici.
Mirela Cara